De mama si fiica

 

 

Multi dintre voi nu sunteti aici pentru prima data. Poate ca si mai multi sunteti la prima citire. Poate ca v-ati intors aici de dragul nostru sau poate doar cautati un raspuns simplu. Sau poate ca nu va suntem dragi, deloc, dar va place sa va "torturati" cu povestea noastra. Sau sunteti si voi parinti singuri si mergeti pe aceeasi gheata subtire pe care merg si eu in fiecare zi. In cautarea certitudinii, in alungarea indoielilor, in asigurarea ca o sa fiti bine. Am inceput sa scriu pe acest blog acum aproape doi ani cand, din intamplare sau nu, am intalnit mai multi parinti singuri. M-am vazut in ochii lor, s-au vazut in ochii mei. Unii erau mai putin "experimentati" decat eram eu, altii erau deja "veterani". Oameni care-mi samanau sau oameni foarte diferiti mie, fiecare din lumea lui, cu experientele lui, cu banii sau lipsa lor. Mai mult sau mai putin educati, mai mult sau mai putini frumosi. Mai fericiti sau nu. Dar indiferent daca am stat, in fata sau mai in spate, in catalogul vietii... cu totii aveam aceeasi neliniste:

 

 

Si am inceput sa scriu povestea noastra. Cum este viata pentru noi. De multe ori prea sincer si deschis. Despre cum doare si cum nu. Despre solutii si intrebari. Despre ce-i mai greu, dar si despre ce este mai usor. Despre fericirile noastre, despre implinirea mea, despre descoperirile ei. Despre viata noastra de mama si fiica.

 

De cand ma stiu m-am pregatit sa fiu parinte. Tot ce am invatat, tot ce am muncit, tot ce am strans si am construit a fost ca atunci cand va veni acea zi totul sa fie perfect. Tot ce mi-am dorit inca de cand eram si eu doar fetita a fost sa devin mama. Am visat copilul acela, l-am facut din ate, l-am facut din lut, din flori. L-am desenat si povestit. L-am nascut in mintea si sufletul meu de zeci de ori inainte de a se naste din trupul meu. Am citit, m-am instruit, am fost un om bun si drept, am gandit bine si frumos pentru ca am vrut sa vina pe lume sub cel mai bun soare. Am cumparat o casa, am facut economii. Am facut tot ce trebuia, tot ce credeam eu ca trebuie. Dar copilul meu visat, fetita mea- pentru ca mereu am crezut-o fetita- a intarziat sa vina. Fat-Frumos a plecat, a venit un altul, poate nu la fel de "frumos", apoi un altul. Mereu cautand jumatatea perfecta pentru a aduce pe lume copilul perfect, mereu vazand in fiecare partener ceea ce vroiam sa vad- tatal acela demn de a-i fi parinte. Dar copilul din vis ramanea doar acolo, in gandurile si sperantele mele, in visatul meu cu ochii deschisi, in rugile si neputintele mele.

 

De prea multe ori m-am crezut in momentul perfect, de prea multe ori l-am crezut pe el partenerul perfect, niciodata nu s-a intamplat  asa cum vroiam eu. Ceva greseam. Ceva imi scapa. Am inteles abia atunci cand ea a decis sa vina in cel mai nepotrivit moment, cu cea mai nepotrivita persoana, cu cea mai nepotrivita "eu" din cate fusesem in viata asta. Cele mai nepotrivite pentru mine, dar perfecte pentru ea. Matilda mi-a adus cu ea lectia umilintei si a modestiei, lectia acceptarii, lectia cunoasterii, lectia impacarii si iertarii. M-a redus la nimic, m-a facut a ei, mi-a aratat ce ar fi trebuit sa stiu de la bun inceput. Da, toate lucrurile pe care le credeam eu importante, si erau, dar nu asa cum credeam eu. Un copil nu vine atunci cand i-ai facut tu o camera, atunci cand ai citit toate cartile din lume, atunci cand stii cate in luna si in stele, un copil vine atunci cand este momentul lui, decis de el. Si vine sa te surprinda ca oricat l-ai fi visat tu de minunat, niciodata nu l-ai fi vazut in toata perfectiunea lui. Copilul a venit in viata mea si a luat-o pe sus, a facut-o praf si apoi a facut-o inapoi. Perfecta. Nu eu eram cea care devenea mama copilului perfect ci ea, Matilda mea, avea sa faca viata mea perfecta.

 

Primul an a trecut ca prin vis. Minunat, luminat, cu multa pace. A fost simplu si frumos. Am fost noi in lumea noastra. Apoi, a venit viata peste noi. Copilul meu a deschis ochii in lume. A inceput sa vada ce-i altfel decat altfel-ul nostru. A inceput sa-i observe pe "nu-ie-mama". Intai sa ma intrebe din priviri: "Ce fel de mama este aceasta?". Apoi cu vorbe. Le spunea "nu este mama". Ma intreba ce cauta bebe in brate la "nu este mama". A facut asta pentru prima data la un an si opt luni si mi-a oprit inima in loc. Atat de mica si totusi... au inceput intrebarile. La nici doi ani am inceput sa-i povestesc despre familii- poate trebuia sa o fi facut deja?!. Despre cum fiecare familie este unica. Despre cum in unele familii exista o mama, in altele o mama si un tata, in altele doar un tata iar in altele doua mame sau doi tati. Si ca fiecare familie este normala, ca nu exista numai un fel "corect" de familie. Important este sa fie o familie plina de iubire. Matilda atunci cand vorbeste despre familie spune la sfarsit ca noi ne iubim mult. Oricand o sperie ceva, cand are o neliniste vine la mine si isi spune ca pentru ea ca "mami iubeste mult fetita". Este mantra ei de bine. Asta am crezut eu ca trebuie sa stie copilul meu despre familie. Nu retete, nu perechi, nu "normalitatile" societatii, nu gene si biologie, pentru noi familia este iubire.

 

 

N-as sti ce altceva sa-i spun copilului care in doar doua luni va implini trei ani. Trei ani care au zburat pe negandite si langa mine am un mic om. Mai matur decat mi-as fi dorit, poate, mai intelegator si mai empatic decat credeam ca poate fi un copil atat de mic. Un copil ferit cu multa dibacie de rau si de lipsuri. Dar, totusi, un copil crescut de un singur parinte. Oricat de buna ar fi parerea mea despre mine, oricat as munci de mult, si muncesc, la echilibrul ei, oricat de versatila as fi si oricat de "barbata" ... intrebarea ramane acolo, ca un cui ce nu se lasa scos. Sunt eu destul? Va fi ea bine? Pentru a fi un adult sanatos emotioanal, o femei care sa stie sa relationeze frumos cu un barbat, are ea nevoie neaparat de tata? Mai exista modele? O fata nu poate invata la fel de bine de la mama ei si lucrurile pe care le-ar fi invatat de la tatal ei? Sunt doar stereotipuri din care suntem prea comozi sau speriati ca sa iesim? La naiba, am montat un camion de mobila intr-o saptamana iar ea a fost acolo dandu-mi uneltele si grupand suruburi pe categorii! A fost acolo cand am dat gauri in pereti, cand am schimbat becul, cand am reparat lucruri. Jucam fotbal, ne jucam cu masinutele, ne inghiontim, o ridic si o zomtocesc. De fapt, daca stau bine sa ma gandesc, sunt mai mult un tata decat o mama. Le fac pe toate si le fac cu tot sufletul din mine. Oare sa nu fie destul?

 

Inca nu stiu. Sincer, nu stiu. Si nu as vrea sa aflu atunci cand ea va fi om mare si va privi catre mine cu lacrimi curgand si intebandu-ma de ce, de ce nu i-am spus, de ce nu am invatat-o, de ce nu am stiut mai bine, de ce am facut-o singura? Citesc, observ, caut, merg la intalniri- la unele chiar stupide, organizate de oameni mult prea aroganti si pentru propriul bine- vorbesc cu oameni care au trecut prin asta, cu oameni crescuti doar de un singur parinte si care stiu mai bine ce le-a lipsit si ce nu. Stiu ca suntem unici si fiecare om are nevoile lui, dar ceva trebuie sa fie comun, ceva trebuie sa fie bine pentru toti. Unii trebuie sa aiba ceva scurtaturi si pentru noi, sa ne aduca un plus, sa mai faca putina lumina. Chiar daca nu detin adevarul absolut, si cu siguranta nu-l detin, dar rau nu cred ca ne pot face.

 

Este bine sa fii mereu "out there", sa nu te inchizi in lumea ta, sa nu crezi ca izoland familia ta mai mica de lumea mare o sa fie bine. Trebuie sa fii mereu deschis ideilor, sfaturilor, experientelor celor din jur, chiar daca tu poate ca stii mai bine in cazul tau special, dar nu ridica ziduri. Stiu ca cel mai simplu lucru pentru un parinte singur este sa fuga de restul parintilor. Ei sunt mai multi, mereu or sa fie mai multi, mereu or sa para cei "normali". In lumea ta controlata o sa te simti in siguranta, o sa ai sentimentul ca si copilul tau este. Am facut-o si pe asta, poate ca uneori mi-a facut bine. Insa copiii nostri or sa traiasca in lumea de afara, lume pe care trebuie sa o cunoasca. Lume in care fiecare isi are locul lui special. In care toti suntem la fel de normali sau de anormali. Uneori sa fii singur isi are avantajele sale, ne putem dedica exclusiv copiilor nostri, nu este nimeni sa ne contrazica planul, nu este nimeni sa puna la indoiala sistemul nostru de educatie, deciziile noastre. Dar exact de aici vine si marea noastra problema, noi suntem singurii responsabili si pentru ce va fi bine si pentru ce va fi mai putin bine. Iar atunci cand iei o decizie, nu ai vrea sa fie cea mai buna?

 

Eu o sa merg la Conferintele sustinute de Jody Pawel si Urania Cremene din 22 februarie si organizate de Urania si Lumea lui Momo. Nu am niciun castig material din asta, dar sper sa am un castig in informatie, intr-un gand in plus, in ceva nou de incercat. Sper sa plec de acolo cu inca doua-trei secunde mai buna ca mama pentru fetita mea. Ma intereseaza in principiu modulul al doi-lea -Mami, tati, nu o sa fiu fetita toata viata. Cum o sa fiu eu, ca femeie?-lesne de inteles de ce. Eu cred cu toata taria in acest copil al meu, din intamplare copil de sex feminin. Cred ca poate sa fie orice si-ar dori ea, chiar si barbat, la o adica :).

Sper sa avem ocazia sa punem intrebari, sa dizolvam putin stereotipurile si, poate, sa le oferim si noi cateva raspunsuri din partea asta a redutei. Daca doriti sa va inscrieti si voi va las linkul. Pana pe 31 ianuarie au un discount pentru inscrierile timpurii. Mi-ar fi drag sa ne (re)vedem si sa discutam la o cafea dupa.