O stare de suspensie. Nu stii ce sa spui. Daca sa spui. Daca mai are sens sa spui ca oricum toate vorbele spuse sunt prea tarziu spuse. Iti ard tamplele. Un elefant s-a asezat pe pieptul tau si sta acolo sa-si faca siesta. Genunchii iti sunt moi. Parca nici spatele nu mai sta la fel de drept. Capul ti-a cazut intr-o parte a tristete. Ochii stau singuri deschisi parca ar incerca sa inteleaga ei ceea ce creierul nu mai poate. O clipa cat un an. Imagini derulate, scenarii, neputinta. Stai... stai spectator in fata vietii tale. Pierzi controlul. Vezi, auzi, omul din fata ta vorbeste, dar tu plutesti intr-un ireal. O stare de suspensie. Dezamagire.
Iesi in aerul rece de afara si te loveste. Incepi sa auzi vorbele care ti-au fost spuse in ultimele minute. Parca si zambea, poate de la lucrurile vesele pe care le-ai spus tu inainte. Spuneai ceva de ziua copilului. Dar, totusi, cum de mai zambea? Ce ti-a spus? Da... spunea ceva... ca de maine nu mai vine. Daca te-ai fi intalnit cu Dumnezeu la pacanele si nu erai in asa soc. A zis ca nu mai vine. Nu stiu ce aiureala ca si-a gasit un loc de munca infect la stat. Oricum nu crezi o iota. Dar de maine?! Cum de maine?! Pai si copilul? COPILUL! Nu-i o haina veche pe care o arunci in fundul dulapului! E COPILUL! Copilul meu, icoana mea! Ca iti bati joc de mine e una, dar copilul?! Ce fac cu el? Cum ii explici? Si mai ales: ce fac cu el? Ca eu sunt om mare care si-a luat niste tepe colosale de la "prieteni buni", tepe emotionale de nu cred sa-mi mai revin in viata asta, na, eu sunt antrenata la magarii. Dar copilul? Copilul care nu stie ca oamenii nu au cuvant, ca azi sunt si maine nu? Ca promit lucruri si nu se tin de ele? Ca omul care s-a bagat la o treaba pentru niste ani, om pe care ea il valorizeaza urmatorul dupa ma-sa, ca omul asta de maine dispare? Ce sa inteleaga? Si, mai ales, ce se intampla de maine? Cine sta cu ea, unde merge, ce se intampla? Ce simte? Ce va crede?
Luni, bona Matildei, mi-a spus ca de a doua zi nu mai vine. Punct. Soc si groaza. Vineri a zis ca s-au deblocat niste posturi la spital si ca ar incerca sa-si depuna si ea cererea. Deja intrasem in alerta. Dar intre depus o cerere, acceptat si mers efectiv, mai ales la stat cu pile concursuri si proceduri e cale lunga. Apoi mi se parea incredibil ca pleaca de la super caldurica de la noi si copilul asta care si mie mi se pare ireal de bun (nu stiu cum o fi iesit asa din doi ca noi) si sa te duci femeie de serviciu intr-un spital- intr-un spital?! Lucrez in resurse umane, deci inteleg mai bine ca oricine cum sta treaba cu asigurarile, dar... stiu la fel de bine ca daca se asigura individual si platea din banii de la mine asigurarile la stat, ramanea cu mai multi bani decat o sa ia de acolo si ce comparam pana la urma? Sa stai intr-o casa noua si frumoasa cu un copil extrem de "comod" pe care dimineata il gasesti deja rezolvat si care de la 2,30 doarme pana vine ma-sa? De luni pana vineri si vinerea aia cel mai adesea scurta? Pe program de spital in ture 7 din 7 zile si cu munca aia? Adica, really? Dap, really. Luni vine la 11 si imi spune ca ea trebuie sa inceapa de a doua zi.
Am plecat la serviciu lasand-o pe Matilda intr-una dintre cele mai cumplite crize de dimineata din toata istoria. Probabil ca a auzit discutia. Nu stiu. Dar asa urlat dupa mine.... ajunsesem in fata blocului si inca o auzeam urland. Asta e copil de gradinita?! Ca, evident, dupa socul asta la care nu te asteptai intr-o mie de ani, zici gata cu bonele! De unde alta? Si de unde alta MAINE? Si cand sa cauti, cand sa prelucrezi, cand sa acomodezi, cand sa verifici? Cand? Ca doar de aia aveai si bona, nu ca esti printesa *&^% si vrei sa stai sa-ti faci unghiile toata ziua, ai bona pentru ca nu ai cum sa stai tu cu puiu iubit! Si oricum te porti cu bona aia de parca e din portelan fin, ca daca se supara cu ceva, daca nu mai are grija de copil, daca PLEACA? Cei care au bona la copil, si stiu ca de obicei cei care au bona nu ai nici alta solutie pentru ingrijirea copilului, cunosc foooarte bine teroarea asta care te trezeste si in miezul noptii cu fiori reci. Am prietene care au copii de 4-5 ani si inca le tremura sufletul "ce se faca daca maine dispare bona?!". Teroarea bonelor- cred ca va fi curand un diagnostic. In fine... deci pleaca! Si, ce faci acum? Eu nu am solutie pentru Matilda. Efectiv nu am! Mama nu poate veni sa stea cu ea, nici nu mai poate, nici nu vrea. Sau nu mai poate. Oricum e o solutie pentru 2-3 zile in urgente. Dar dupa? Plus ca acum nu poate ca deja are alte angajamente de Sarbatori. Gradinita?
Te apuci buimac sa cauti gradinite. Iti dai singur palme si te injuri. Bai, fiinta, cum dracu de te-ai relaxat asa? Ai crezut-o ca sta pana la 4 ani jumate, asa cum ati vorbit? Bai, dar tu nu ai invatat nimic de la viata asta?! Sa crezi in oameni? Mai ales in din astia straini? Dar si familie/prieteni? Ce dracu, mai Miruno? Cum sa nu ai tu plan de backup? Cum? Tu? N-ai avut... si nici nu ti-ai fi imaginat intr-o mie de ani... la modul cel mai sincer. Na! Ce ziceai? Gradinita? Ce gradinita, frate, ca doar iti cunosti copilul! Ti-a fost si foarte greu sa accepti si sa intelegi ca ea e EA si e cu totul altfel decat esti TU. Ca tu ai fost un copil foarte tzapan ca atitudine, sociabila, deloc timida, mult mai putin sensibila, mult mai putin tematoare. Apoi, tu nici nu ai avut de ales si nici nu ti-a suflat nimeni aer cu paiul. Poate ca ai fi avut nevoie sau poate ca nu. Dar tu esti tu, un om cu totul altfel. Alt temperament, alte experiente, alta personalitate. Altele conditiile. Tu cand nu ti s-a dat, ai luat. Ti-ai facut partea, dreptatea singura. Tu ai ripostat. Dar ea? Ea este altfel...
Ea este sensibila, da, mai mult decat mi-as fi dorit. Dar sunt convinsa ca sensibilitatea ei vine la pachet cu marea ei capacitate de a intelege. Cu marea ei capacitate de a empatiza. Cu felul in care simte tot. Vede tot. Cu faptul ca este cu mult mai inteligenta decat am fost eu (sau taica-su). Un copil cu mintea ei nu are cum sa nu fie sensibil. Apoi... ea e timida. Asta alt lucru greu de digerat de un om ca mine- deloc timid. Dar l-am inteles, l-am documentat, l-am respectat asa cum este. Mi se spune adesea ca asa o vad eu, ca toti ii vedem speciali. Evident ca ea e speciala pentru mine, dar ultimele lucruri din lume pe care eram pregatita sa le vad drept speciale erau sensibilitatea exagerata si timiditatea. Cine ma cunoaste, stie. Dar a trebuit sa o vad asa cum e ea, nu cum o vroiam eu. Sa o inteleg. Sa incep sa invat cum se creste un copil ca ea. Sa nu o vatamez, stirbesc, accentuez in trasaturile astea. Iar pentru un copil ca ea fortatul este egal cu dezastrul. De accea a trebui sa lupt cu oroarea de bone, cu frica de a lasa copilul mic cu un om strain. Sa inving imaginile pe care le aveam in minte din parc- cu bone complet neglijente, prost crescute, violente, etc. Sa accept ca nu eu o sa-mi cresc copilul. Pentru ca nu aveam alta solutie, sunt unic sustinator, trebuia sa muncesc ca din aer nu creste nimeni. Mi-am calcat pe suflet, mi-am muscat buzele de mii de ori, am tacut, am luptat cu instinctul care iti urla in creieri ca e absolut nefiresc sa-ti lasi copilul cu un strain si am facut-o. Acum un an jumate, cand dupa 6 luni in care a stat mama mea cu Matilda, am adus o bona. Am avut super-mega-ulta noroc cu felul in care s-a purtat cu Matilda. Pentru ea a fost omul ideal care sa ma inlocuiasa cele 10 ore pe zi. Si in ultimele 15 luni de infern care s-au dovedit a fi viata mea recenta, faptul ca Matilda era bine acasa, ca era in siguranta, iubita, pretuita si inteleasa... a fost singura mea bucurie. Era singurul lucru stabil, in echilibru. Pana luni...
Deci... gradinite. Sunt. Nenumarate. Ca de aia am si dat 20 de mii de euro in plus pe apartamentul asta. Stam intr-o zona foarte buna pentru copii. Intr-o raza de 1 km in jur numar asa cu ochii mintii vreo 20 de gradinite particulare si vreo 5 de stat. Gradinite sunt. Toate promit marea cu sarea. Dar daca eu nu-mi doresc deloc marea cu sarea lor? Daca noua nu ni se potriveste deloc? Daca eu nu vreau ca fi-mea sa fie "conforma"? Nu vreau sa "fie cuminte", nu vreau sa stea la ordin, nu vreau sa faca lucruri la comanda, nu vreau sa o "invete" ei? Nu vreau sa fie inglobata fortat, "socializata"? Si, si mai important, daca ea nu vrea nimic din toate astea? Daca ea imi spune cu toate vorbele ca ea vrea la ea acasa? Matilda are un ritm, ca orice copil. Nici macar nu stie ca altcineva ii poate altera acest ritm al ei. A fost crescuta liber, natural. Nu dupa un program fortat, nu cu "trebuie". Matilda a fost ghidata si insotita, nu constransa. Apoi, are cu totul alt ritm pentru invatare, mult peste varsta ei. Dar are si cu totul alt ritm pentru integrare in "sistem". Nu stiu daca sub varsta sau peste, sau.... Pentru ca treburile astea emotionale sunt greu de cuantificat. Dar mie, si oricui o cunoaste si nu-i plin de prejudecati, imi este absolut evident ca pentru ea gradinita in momentul asta ar fi o mare trauma. Nici nu mai ajung la capitolul alimentatie, program si educatie- ca oricum noi suntem din alta poveste cu totul. Dar pana la episodul ala, trebuie sa-l depasim pe cel in care copilul asta va plange pana la lesin niste .... de-nenumarat-saptamani. (Da, stiu, foarte multi plang, dar unii plang incompatibil cu lasatul lor acolo).
Si... ce o sa faci? Totusi? Alta bona, nu. Gradinita, nu. Iti dai demisia? Traiti din dude? O iei cu tine la munca? Cele de mai sus si cauti alta sursa de finantare? Faci gradinita acasa? Castigi la loto si iti permiti sa stai acasa ca sa-ti cresti copilul? Maine e tragere la Loto, poate se intampla asta. In clipa de imposibil in care suntem acum, varianta cu Loto pare cea mai realizabila :)). Sa mai spun ca toata istoria asta s-a intamplat cu doua zile intainte de ziua de nastere a Matildei? Nu mai zic... Ce sa mai zic?... Despre cum a fost prima noastra vizita la gradinita, fix in dimineata zilei ei de nastere, o sa va povestesc separat. Intre timp cautam si alta bona. Le incerc pe toate... merg in paralel. Nu stiu cum o sa reusim... pentru ca nu stiu. Cred ca este pentru prima data in viata asta cand nu stiu.... Eu nu pot lipsi de la munca... am lipsit acum 2 zile si... deci nu pot. Pentru gradinita/bona e nevoie de timp. Pentru gasit, pentru stat impreuna, pentru transferul lent. Pentru... Iar un copil de 3 ani nu e un bebelus sa-i "aduci" tu o persoana care ti se pare potrivita. Copilul de 3 ani are pareri, preferinte, dorinte. Copilul de 3 ani o iubeste pe femeia alturi de care a crescut timp de un an jumate... si intreaba de ea. Intr-o zi o sa o uite. Dar acea zi nu va fi maine. Momentan la noi se boleste, ca de ce sa fim sanatosi cand putem sa fim bolnavi? Nu? Maine avem petrecerea de ziua ei...
![]()
O concluzie? O morala? Chiar nu stiu... Cautam bona? Ar fi o concluzie.
.jpg)
